ÎNGERUL CEL FĂRĂ DE POET

 

În anticariatul manuscriselor furate de vânt, unde din când în când îl mai ajut pe tata să vândă mărţişoare (pe care bunica le-a tot primit şpagă în calitate de profesoară de româneşte, caligrafie şi altruism, la un liceu de fete, undeva la periferia memoriei), coliţe vechi, înţelepciuni orientale, bilete de papagal niciodată extrase, nostalgii îngrămădite pe un bob de orez, viniluri cu Beatles, intră alaltăieri un cocoşat. Mirosea la greu a găinaţ şi uitare.

- Poezie aveţi?

- Antume, postume, inedite şi câteva semieşecuri… În stânga: Panegiricul lui August scris în limba geţilor de Ovidiu, apoi ultima scrisoare către maică-sa Profira pe care într-o seară alunecoasă de decembrie Labiş se grăbea să o ducă la poştă, haiku-uri cu paternitate incertă, a douăsprezecea elegie, dedicată mesenilor scrisă prin optzeci şi trei de Nichita pe spatele notei de plată, ceva Rilke, în dreapta Esenin şi Poe…Poe-ziile mele, le păstrăm mototolite frumos, chiar aici în coşul de sub masă…

- Proză ?

- Ce v-ar interesa?

            - Jurnal personal!

            - Nu ţinem, regretăm!

            - Păcat, mare păcat, a spus enigmatic. Şi epuizat începu să se clatine.

            L-am făcut cu greu să se aşeze, i-am turnat un pahar cu apă minerală. A tăcut o vreme, privind imobil nicăieri, apoi aproape imperceptibil zise absent:

            - Jurnalul e tot ce rămâne. Povestind cu alţii şi altora, în auzul celor ce vor să asculte, nu vorbi niciodată cuvintele tale. Dacă te surprinzi vorbind de faţă cu alţii, fă bine şi nu te-asculta, încearcă de nu te-nţelege şi mai ales niciodată, dar niciodată, nu-ţi da crezare!

Altora vorbind, vorbeşte cuvintele altora. Cu cât zici mai multe, cu atât mai puţin vor pune la inimă. Ce le spui lor, înseamnă (aproape) nimic pentru tine, deşi ai putea mirat să constaţi într-o zi că neintenţionat ai emis chiar literatură. Mă rog, textualism, căci de vreo sută de ani încoace, s-a spus din nou totul şi în toate formele zicerii, de vreo sută de ani toate iubirile lor se numesc din nou Beatrice… Retorica păcăleşte numai urechile altora…Ai grijă nu te minţi captându-ţi bunăvoinţa înaintea discursului. Cuvintele tale sunt ale tale numai când le auzi numai tu, prea însingurat când îţi vorbeşti ţie. De tăcut, taci numai cu cuvintele tale, în faţa oglinzii. În biserică poţi tăcea liniştit cu cuvintele popii.

Jurnalul e testamentul celui ce insistă să se moştenească pe sine şi care cu limbă de moarte va scrie: „Însingurarea, tristeţea, bolile, viciile şi regretele, iubirile nemărturisite şi eşecurile, iubirile neîmpărtăşite şi datoriile la cărţi, fie şi de-acolo-n colo, numai şi numai ale mele; tot ceea ce creştineşte nu se cuvine să le laşi altora”.

            E tot ce-i rămâne omului, jurnalul său intim! Restul rezidual, poate fi numai opera lui şi moştenirea altora, adică a noastră.

            Dacă ar fi scris un jurnal, aş fi fost mai puţin filosof, iar voi toţi aţi vorbi de mult necuvinte… Dar El, pezevenchiul nu a ţinut jurnal personal!... 

            M-am bucurat când a tăcut din senin, cum din senin s-a pornit să vorbească. O mie de întrebări îmi umblau de-a valma prin cap. Mai ales cine a fost El, aş fi vrut să-l întreb. Nu înţelesesem pe atunci că halucinând din pricina epuizării, el a fost convins că vorbise singur, cu sinele. Nici că eu nevinovat impostor îl ascultasem chiar pe el, cel din cuvintele lui…

            În clipa următoare s-a prăbuşit, însă pe duşumea, inexpresiv privind nicăieri-pretutindeni…Bocancii enormi înnobilaţi de noroiul de pe drumul întoarcerii… Mantaua desfăcută în cădere lăsa să se ghicească de sub braţul inert , vârful unui lucru ciudat , semănând cu măturica din pene de gâscă cu care bunica strângea firimiturile de pe masă.

            Am dat fuga în spate. Am sunat la salvare, reinventând ordinea numerelor: unu, unu, doi… Am dictat adresa. Le-am spus: „ Cineva a făcut un infarct!“.

            Când m-am întors era frig, flacăra lumânărilor clipea enervant; uşa în lături… Cocoşatul nicăieri! Nimeni pe stradă numai amurgul tăios-irizat ca o lamă de ras. Când  deodată începu să ningă uşor…

            Mi-am revenit târziu din mirare. Aveam în faţă un caiet. Pe prima pagină se pare că notasem, cândva:                                                                                  

                                                                                       

                                                                                                       „Vineri, 15 februarie 2008

            M-a vizitat îngerul lui Nichita. Îngerul dezertor şi sordid al Stănescului. Chip fără chip, mistuit de universala melancolie, de o neţărmurită tristeţe, moştenite de la poet dimpreună cu o pereche de bocanci de infanterist şi o manta kaki. Îngerul ca şi poetul; poetul ca şi soldatul: praf şi pulbere viaţa lor personală!...

            Trebuie că, exasperat de durere, după moartea poetului, a bătut lumea în lung şi în lat, în căutarea uitării de sine. Epuizat, s-a prăbuşit din cer, într-un sat din Columbia. Absenţi la lecţia despre înger, oameni fără sentimentul sacralităţii, încremeniţi în contemplarea uriaşelor aripi, înţelepţii locali l-au catalogat drept pasăre şi l-au închis în coteţ printre raţe, găini şi curcani…

            Adevăr vă spun vouă: pe deasupra oraşului a trecut în zbor îngerul cel fără de poet. Se scutură încă, arar, peste noi, fulgi grei din aripile lui jerpelite...”

P.S. A doua zi, am realizat că ratasem chiar prima însemnare din jurnal, scriind-o cu cuvintele voastre. Aşa că, despre însemnările zilelor ce au urmat, iată-mă preferând să tac, ca un pezevenchi.

Sentimentul muzeului

Transpiraţie proaspătă în hainele de duminică. Pensionarii îşi vând amintirile. Ieftin! Direct de pe piept colonelul de o sută de ani îşi oferă decoraţiile. Ale lui, ale altora?

Dimineţi contradictorii: agitaţie, nimicuri, mucegai, naftalină. După slujbă, pe la unsprezece, onorabilii clasei de mijloc cu nevestele lor intangibile în armura de colonie ieftină: lăcrămioare, violete, lavandă trec importanţi printre rânduri , cum poeţii minori de la 1900 pe promenada de la Câmpulung…

            Pe lângă visele care înseamnă viitorul, „alte vremuri pe care le vei vedea poate doar tu, micuţul meu nepot”, bunicul mi-a transmis şi microbul pieţei de vechituri - boală grea şi balcanică, încercând să mă înveţe să deosebesc larma de muzică, moliile de licurici, lucrurile utile de cele indispensabile, valoarea de preţ, kitsch-ul de pictura naivă, patina de jegul ruginii.

            Amestec de levantinism şi uitare - piaţa de vechituri; în care copilul pe care-l las în urmă ca pe o piele în care nu mai încap, a trăit sentimentul muzeului, mai înainte de a fi vizitat vreun muzeu.

            La vârsta la care încă nu mă jenam să-l ţin de mână pe stradă, bunicul mi-a cumpărat de acolo un abecedar, vechi din 1987, pe care trebuia să-l „învăţ” până la toamnă pentru a putea merge şi eu la şcoală în bună regulă. O altfel de carte decât cărţile de colorat, decât cele cu poveşti din care ale mele erau numai ilustraţiile. O carte ciudată cu semne şi litere mari, care nici măcar nu mirosea a tipar. Inexplicabil, o păstrez încă, piatră de hotar despărţind două vârste, pe raftul de jos al bibliotecii, singurul la care ajungeam pe atunci.

            Copleşit de importanţa dată de ai mei, acelei cărţi cu nume imposibil de reţinut, acasă am apucat să o răsfoiesc pe ascuns, înainte ca mama să ne adune la masă.

            Suficient pentru ca între felurile prânzului acelei duminici din primăvara anului în toamna  căruia urma să devin „băiat mare” adică şcolar, să-mi iau inima în dinţi şi să-l întreb deodată pe tata:     

„Cine e cel din fotografia de la începutul cărţii?”.

 Pe atunci am decis că voi deveni preşedinte şi în ruptul capului nu renunţam la această idee, spre a deveni inginer sau poate medic. Doream şi eu să apar zilnic la televizor, dar cel mai mult să fiu eu centrul universului, pozele mele să fie afişate la loc de cinste peste tot, iar bunicul era singurul care încuraja această idee genială şi se ocupa de pregătirea mea în acest sens.

            A trecut aproape un deceniu. Despre comunism am învăţat la istorie, mai puţin decât din filmele de atunci care se mai dau câteodată la televizor, mai puţin decât din bancurile care încă mai circulă şi mult mai puţin decât din gura celor ce le-au trăit. Şi astăzi mai cred că puzle-ul pe care tocmai l-ai completat şi cu ultima piesă, e mai frumos decât imaginea predată la istorie cu care urmează să faci comparaţia, aşa cum istoria nu este niciodată morala ci însăşi fabula care o precede.

            Despre comunism, bine ar fi să putem vorbi vehement, dar nu pătimaş. A fost o utopie bulversată de legile firii, o religie în care păstorul îşi înfulecă turma.

            Sunt numai cu trei ani mai tânăr decât tranziţia.

      - Ce deosebire între mine şi  „Liceenii”?

      În aparenţă, nici una! Poate că prin cancelarie domnii profesori îşi vorbeau cu  „tovarăşe”, poate că liceele au fost locuri fără laboratoare de informatică, fonetică sau amfiteatre. În rest matematica matematică, algebra tot algebră, tezele teze. Cu ceva logică la trimestrele anului şcolar     s-au renunţat în favoarea semestrelor fără capăt. Fiţuicile lor semănau cu ale noastre, iar ecuaţiile erau tot de gradul unu sau doi sau spre necazul nostru mai mare şi notele de la purtare direct proporţionale cu gradul de cuminţenie.

      Lumea aceea deşi îngrădită de hotare avea tot patru puncte cardinale şi ora de curs aproximativ cincizeci de minute. Primăvara venea tot prin martie. Fetele lor erau şi ele frumoase. De chiulit s-a chiulit de când lumea şi aş putea să jur că după pauza mare şi din toaletele lor ieşeau nori de fum pe sub uşă.

În şcoli serioase se învăţa serios. Deşi erau o mie şi una  de reguli, uneori absurde, visele nu puteau fi prinse. Oamenii deosebiţi pregăteau alte generaţii pentru a cunoaşte măreţia sau doar pentru satisfacţia lor, pentru ziua de mâine. Biserici au fost dărâmate şi totuşi fiecare avea Dumnezeul său pitit undeva într-un colţ al sufletului. Un piticot din grupa mică de la grădiniţă se numea şoim al patriei şi purta uniformă portocalie cu cravată albastră, un şcolar devenea pionier şi avea uniforma sa, apoi se făcea cu timpul utecist şi după câţiva ani poate membru al Partidului Comunist.

      Cum e normal ştiinţa şi tehnica au schimbat multe, însă elementul de bază a rămas omul. Cele două componente de bază ale sale gândirea şi sufletul îl acompaniează pe cursul anevoios al vieţii. Uneori din motive relativ drepte, el renunţă la una din ele. Dacă reuşeşti să faci acest lucru la momentul potrivit eşti un norocos!

Cine crede că un ateu nu-şi poate vinde sufletul diavolului greşeşte enorm. La fel cum o locomotivă cu aburi nu ar putea valora mai mult decât una electrică şi nu ar putea duce vise departe spre infinit. Dacă mama îmi spune că eu la vârsta mea ştiu mult mai mult decât ea sau tata pe vremea respectivă nu înseamnă că eu sunt mulţumit. Dar nemulţumirea este arma progresului…

Aşadar am început să învăţ comunismul cu mirare şi din proprie iniţiativă, cum din curiozitate am reuşit să învăţ din aprilie până-n septembrie, abecedarul aproape pe de rost. Din filele-i vechi am deprins cititul şi scrierea; tot pe atunci fotografia aceea m-a făcut să încep să „citesc” comunismul din aer, ca pe o materie facultativă…

Fizica era şi pe atunci fizică, biologia biologie. Euclid se numea tot Euclid. Dar, peste cristalul oglinzii adevăratei istorii au trecut cu şenilele tancurilor. Au ales câteva cioburi anume din care au înjghebat o altă oglindă, perversă, în care privind omul de bine nu s-a mai regăsit de atunci. Oglinda cea strâmbă şi ştirbă reflecta numai chipurile tiranilor zilei. Peste ţară a coborât ceaţa, Siberia frigului în care zi şi noapte megafoane cu cântece „patriotice”  încercau să acopere urletele celor torturaţi…

Pe drumul ud de piatră cubică, au rămas risipite bucăţi din adevărata oglindă: Carol I, Regina Maria, Ferdinand întregitorul de ţară, Brătienii, Maniu …

Câţiva ţărani le-au ridicat cu luare aminte, le-au şters cu mânecile sumanului, le-au aşezat cu sfială între coperţile groase ale bibliilor pe care le purtau în desagă. S-au privit pentru o clipă în ochi şi-au hotărât să urce în munţi - golgotele nesupunerii. BBC-ul lui Churchill difuza zilnic numai veşti bune: jazz şi de doi bani speranţă în aşteptarea americanilor…

      Au urmat: canalul şi lagărele, torţionarii şi victimele, procesele publice ale mâniei proletare şi plutoanele de execuţie, reeducarea, exproprierea şi colectivul.

            Apoi prin `68, Ceauşescu în scena balconului, promiţând demnitate şi iarăşi speranţă. În locul lor românii de rând au primit umilinţă, întuneric şi frig, cuvântări deşănţate, cartele la pâine şi lapte, la ulei şi zahăr, tacâmurile, „adidaşii”, marmelada, ierarhiile false, minciuna instituţionalizată.

            Închişi pe dinăuntru într-un ţarc purtând cel mai frumos nume de ţară, oamenii au inventat „râsu` - plânsu`” , un fel de haz de necaz, bancurile politice, epigrama lui Păstorel, caterinca Băieşului, „şopârlele” lui Toma …

            În rest chimia tot chimie, catalogul catalog, vacanţa vacanţă. Repetenţii repetau anul. Liceenii purtau uniforme. Profesorii lor purtau porecle hilare. Primăverile aduceau astenia, iernile lor ca şi iernile noastre - funcţii cu lungi intervale de monotonie.

            Numai că tot pe atunci a mai fost un poet. Obraznic de tânăr, nărăvaş şi ciufut. Corigent la vreo patru materii: la dialectică, la fariseism, la resemnare şi la smerenie. A predat copiilor nenăscuţi lecţia optimistă despre tragicul lor viitor:

„Acolo e o ţară cu grâu păzit de maci

              Eu dacă tac, tu mâine, n-ai nici un drept să taci”.

Iar ei s-au născut fără scâncet din mamele lor, cele tăcându-şi cântecele de leagăn, au crescut în asurzitoarea tăcere a verbelor defective de viitor, până în ziua în care muţii au uitat deodată să tacă. Atunci chiar el le-a vorbit îmbrăcat într-un pulovăr de culoarea incertă a unei speranţe, vai, mult prea firave! În colţul ecranului scria: 22 decembrie 1989…

            Nu ştiu dacă ei i-au citit poezia, nici dacă, vreunul măcar a aflat vreodată că el predase cândva lecţia despre primul cuvânt având căluşul în gură.

            Au fost oare aceste versuri pentru vreunul dintre ei abecedarul din care a învăţat să silabisească: li-ber-ta-te sau dimpotrivă fiecare din ei, în urma tot atâtor procese ale sinelui acuzat cu sinele acuzator, să fi reinventat cuvântul acela pas cu pas, silabă cu silabă, anevoie, literă cu literă ca pe un puzle?

            I-am putea întreba pe unii dintre ei; am putea face o inutilă statistică şchioapă, dar e din nou primăvară şi peste mormintele celor mult, mult prea tineri, în acel nenorocit de decembrie, cade ploaia de aur, înfloreşte Forsytia.

            Printre bibelouri ciobite uşor, radiouri cu lămpi, mulinete ruseşti şi truse de Rotring, carpete, veioze pirogravate reprezentând turnul Eiffel, râşniţe de cafea, almanahul „Scînteia”, discurile cu „Mondial”, tabachere de alpaca şi Lenin – opere, muzicuţe şi vaze cu Cheile Turzii, acordeoane şi pictură de gang şi insigne de pionier, ierbare şi copia de aluminiu a Cerbului de Aur, goblenuri şi clasoare cu timbre, trec încercând să deosebesc trecutul de istorie, amintirea de memoria afectivă, celebritatea de glorie, aplauzele de ovaţii, ficţiunea de anticipaţie, cometele de licurici, eternitatea de nisipul clepsidrei…

            Trec… Aşteptând cu înfrigurare ziua în care veţi hotărî să duceţi la piaţa de vechituri comunismul din voi, primăvara într-una din duminicile căreia voi pleca şi eu de acasă cu abecedarul sub braţ, fluierând fără noimă, cu entuziasmul ilogic cu care peste lume va trece însăşi istoria semănând alfabetul latin, sămânţa de iarbă, sentimentul muzeului în care vieţile noastre ar putea deveni într-o zi exponate.

  

                                                                                            Autor: Cristinescu Filip

                                                                                                               ~  2008 ~

                                                                                           

Anotimpurile adolescenţei

            Mă numesc Filip şi sunt un adolescent de cincisprezece ani .

            Dacă timpul cândva era împotriva mea, acum trecem prin viaţă împreună.

N-aş putea spune că uneori nu este un nesuferit deoarece suflă cu putere peste clipe care-şi iau imediat zborul şi lâncezeşte când nici nu gândeşti.

            Vara pe malul Mării Negre după ce a trecut furtuna, alegeam scoici pe plaja pustie. Studiam rămăşiţele vieţii zguduite de supărarea apelor. Plin de alge şi scoici, nisipul umed lăsa urmele paşilor mei pe ţărm până ce un val mai îndrăzneţ netezea tot.

            Căutam o butelie de sticlă cu un mesaj de dragoste, dar am găsit doar o sticlă de “Pinot Noir” din care la scoaterea dopului au mai curs câţiva stropi de licoare roşie. Nisipul le-a înghiţit fără a-şi schimba măcar puţin culoarea întunecată. Ţipătul păsărilor de mare şi zborul unui albatros foarte aproape de capul meu m-au făcut să uit pe moment de mesaje şi sirene şi să studiez depărtarea. În larg, undeva departe, era un vapor care, după scurt timp, se dizolvase îngroşând linia orizontului.

            Toamna începe şcoala. Colegi şi profesori noi. Încep grijile, emoţiile şi imensa necesitate, vitală chiar, de a nu suporta nici o îngrădire. Mereu nemulţumit şi uneori şi neînţeles de cei maturi, îmi trăiesc viaţa. Când mă studiez în oglindă, constat că privirea mea, lunecând pe luciul oglinzii, se lasă purtată de vise. Dacă ochii sunt “oglinda sufletului”, atunci eu, privindu-mă, zbor undeva, departe şi nu ţin cont de nici o lege, iar între lumea reală şi cea virtuală nu este hotar.

            Toate gândurile mele capătă contur şi timpul alături de mine desface ghemul anilor. Cunosc potecile şi locurile unde nu am fost niciodată şi spre surprinderea mea nu descopăr personaje ireale.

            Totul este format din lucruri palpabile şi toate curiozităţile mele devin banale, îşi găsesc soluţii spontane, întotdeauna simple şi la îndemâna oricui.

            După toamnă vine iarna: Crăciunul, Revelionul şi Anul Nou. Omul uneori reduce un interval lung de timp la câteva zile, minute sau secunde. Poate Cronos se ţine din nou de farse.

            Primăvara însemnă că lucrurile renasc, înseamnă viaţă şi începutul unui nou ciclu al anotimpurilor. Iar Cronos îşi continuă joaca dând bobârnace componentelor fascinante ale vremii: secunde, ore, zile, luni şi anotimpuri. Eu mă las în voia jocului său, suntem doar prieteni buni.

            Uit de toate întrebările la care nu ştiu să răspund. Uneori mă las purtat de briza mării, alteori mă compar cu un fulg de nea ce-şi ia avânt pornind din cer, dansează haotic şi lovindu-se de pământ devine doar o picătură de apă. Dacă-l descoperi în dansul său de cristal, vei fi fascinat şi nu-ţi vei da seama că admiri o simplă picătură de apă. Nu îţi trebuie experienţa adulţilor, ci doar să priveşti lucrurile simple.

            Uneori mă întreb unde este graniţa între lumea mea şi a celor maturi. Dacă atunci când adormeam la Crăciun simţind mirosul cozonacilor făcuţi de bunica, auzeam colindele unor colindători întârziaţi sau corul unor îngeri. În viaţa omului măcar o dată se iveşte curcubeul, dar nu întotdeauna este o scară spre Rai.

            Apoi Cronos strănută şi împrăştie gândurile mele.

            Zeii nu au putut fi îngrădiţi în joaca lor şi au creat omul, iar eu mă las furat de rândurile ce le aştern pe hârtie.

            Sunt la început de drum, un adolescent ce zâmbeşte la gândul că în faţa sa nu este o oglindă, ci o hârtie, iar hârtia nu reflecta gândurile omului.

            Mă uit la ceas şi deoarece însuşi Cronos aţipise uitând de mine, sunt convins că mă voi opri aici. Mâine am şcoală şi uneori este nevoie de foarte mult timp pentru a scrie ceva deosebit.

            Îl las pe Cronos să rânduiască cele legate de timp şi, dacă adorm, sunt sigur că mă las purtat din nou de vise prin toate anotimpurile adolescenţei mele.

                                                                                                          Autor: Cristinescu Filip

                                                                                                                     Satu Mare                                                                              

Scrisori catre profa

                             

                                                                                                    7.02.2008, Satu Mare                                                                   

                    Stimată doamnă profesoară,

         Fiind vacanţă îmi permit să mă dedic acestei scrisori, să mă las purtat de litere, cuvinte şi propoziţii…

Motto: “După părerea mea, oamenii sunt singurele fiinţe virtuale.                          

Construcţiile intelectuale care îi conduc sunt virtuale.”    

                                                                      Florin Iaru

                                                

            Primul război a fost războiul dintre generaţii. În zorii umanităţii prima mamă homo sapiens i s-a plâns într-o seară la cină primului tată, homo sapiens sapiens, că odraslele lui, nu le împărtăşesc convingerile. Părinţii au luat act cu stupoare şi consternare despre aceste ciudăţenii, nemaivăzute şi nemaiauzite. Nu erau oare ideile lor rodul experienţei acumulate “într-o viaţă de om”, a trudei lor zilnice de a pune ordine în univers, de a boteza lucruri, de a năşi fenomene?!

            De mii de ani părinţii le refuză copiilor argumentul simţurilor mai proaspete, atuul detaşării. În mod legitim, a doua generaţie este împotriva tuturor regulilor negociate de predecesori.

            Necontaminaţi de conveniente, de etichete şi coduri, în apogeul lor cognitiv, tinerii din toate timpurile au refuzat să înveţe lumea de la părinţii lor, preferând să o redescopere singuri.

            Florin Iaru este ultimul copil mare care a constatat asta: ”Existenţa lor (a oamenilor), realitatea în care se complac sau pe care o domină, sunt virtuale. Relaţiile, iubirile, urile - reveriile, obsesiile, credinţele - toate acestea au o irealitate marcantă.”

            Hiper - obiectiv, deci detaşat şi critic orice “lup tânăr” este la început un “observator neinerţial”. Apoi devine contestatar ca orice detaliu inadecvat peisajului, iar în cele din urmă abdică atunci când intră în haita convenţiilor, socializând. Căci cei mai radicali tineri se fac cei mai conservatori şi mai îndărătnici bătrâni. Timpul transformă argoul lor în limbă literară.

            Naşterea unui copil pare a fi o altă declaraţie de război pe care şi-o fac sieşi părinţii.

            Simţindu-se neajutoraţi părinţii au inventat şcoala - partenerul public al unei afaceri private.

            Dacă toate acestea ar fi adevărate, ar însemna desigur că v-aţi ales cea mai ingrată meserie posibilă, doamna profesoară.

Detestăm să învăţăm limba română; deci învăţaţi-ne să o reinventăm!

Aveţi o singură şansă; nu o rataţi: daţi zilnic în mintea copiilor!

        Vacanţă plăcută în continuare şi sper că scrisoarea mea va fi printre cele mai interesante primite, aducând măcar un zâmbet scurt pe chip.                                                                                

                                                                                                                   Cu respect,

                                                                                                               Filip Cristinescu

 7.02.2008, Satu Mare

                                                            Stimată doamnă profesoară,

            După un semestru aş putea spune că vom putea merge cu bine în continuare.

            Deşi am fost de multe ori necăjit că nu reuşeam să fiu la nivelul aşteptărilor mele, ca să nu le amintesc pe ale dumneavoastră, mă pot declara un optimist deoarece ştiu că sunt doar un discipol norocos sub îndrumarea unui profesor ce corectează prin definiţie.

            Caietele mele sunt ornate de specificaţiile dumneavoastră, care sunt mereu reale şi îndreptăţite.

            Îmi era ruşine de ele şi mult timp am crezut că nu pot fi mai bun. Apoi au intervenit şi momente care prin strălucirea lor au estompat supărările mele şi mi-au arătat că aşa e normal, eu doar trebuie să mă străduiesc să fiu tot mai bun. Am realizat că îmi trebuia doar puţin noroc ca gândurile mele aşternute ordonat pe hârtie să capteze interesul cui nici nu am gândit, în timp ce speram totuşi să fie aşa. A fost momentul când cu greu am reuşit să stabilesc o punte firavă de legătură între un elev obişnuit şi un profesor exigent.

            Apoi mi-am dat seama că nu suntem duşmani şi spre surprinderea mea ne-am acordat încredere reciproc,

descoperind cât de mult m-au întărit penalităţile dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru sprijinul acordat.

            Chiar dacă nu sunt cel mai bun, ştiu că e mare lucru totuşi să am puterea să încerc să fiu în fiecare zi mai bun şi nu îmi e ruşine de eşecurile mele .

            Acum încă este vacanţă şi am şi eu mai mult timp pentru a putea răsfoi cărţi şi albume, uneori şi de un pescuit. Vacanţă plăcută în continuare!  

                                                                                                Cu respect,

                                                                                                                Filip Cristinescu 

Chance 4 all

                                             

                                                                    Motto: „Pot domnule să vă ofer serviciile mele,

                                                                                fără riscul de a vă stânjeni ?”

                                                                                                  Albert Camus - „Căderea”  

Ca orice teenager, sunt o istorie care se inventează zilnic pe  sine.

În clipele în care scriu, pot părea chiar cronicarul acestei istorii, dar nu-mi cereţi să fiu  şi „nostradamusul” ei.

Pentru asta mi-ar trebui certitudini, dar deocamdată colecţionez îndoieli. Cum n-am pregetat să mă nasc, cum n-am refuzat să mai cresc, nu voi ezita niciodată să descopăr lumea a cărei parte sunt. Şi nu mă voi sfii să-mi negociez cu ea amintirea.

Promit să nu mai chiulesc de la lecţiile de socializare; să continui să exersez alchimia bucuriei şi a tristeţii, să port o cruce pe măsura umerilor mei. Pentru că din nefericire încă mai învăţ din greşeli.

Altfel, nu sunt decât un malac gentil şi bonom. Un prieten bun şi statornic, dar uşor de pierdut. Un taur cu ascendenţa în fecioară. Un comunitar european mai degrabă român. Prestidigitatorul unui circ ambulant pe drumul inocenţei ajuns la răscruce. Nostalgic al unor amintiri viitoare, scriu versuri inegale în dezlânate poeme. Viciul scrisului, la vârsta la care neputând să fiu acuarelă şi nici ulei pe pânză, sunt numai un colaj dadaist.

Sunt mustul dintre struguri şi vin. Şi cum altfel ar putea fi un adolescent el însuşi, dacă în fiecare secundă are câte ceva de aruncat peste bord din nacelă…

Sincery yours, sunt volumul meu de debut  „Poeme între coperţi de proză” - astăzi un modest  „cuvânt înainte” al cărţii de mâine.

Am învăţat că sunt lucruri pe care le poţi vedea doar cu ochii închişi, dar şi că poţi visa în starea de veghe. Mai ştiu din ziare şi de la televizor că răspunsul de zece la întrebarea:  „Ce vrei să te faci când vei fi mare? ”, este în România de astăzi unul singur: „Şmecher!”.

Din şmecherie mă lupt cu ficţiunea care tinde să îmi devină reflex necondiţionat şi de fraier ce sunt nu vreau să devin: politician, manelist, băiat de bani gata, fotbalist sau finanţator.

Aşa că totul este încă posibil!

E posibil de pildă să daţi toţi K1 în mintea copiilor.

E posibil să mă trezesc într-o bună dimineaţă şi să-mi dau seama că am visat în engleză americană sau dimpotrivă că profesorii mei au reînvăţat să zâmbească, în ziua în care li s-au acordat sporurile salariale promise în campania electorală.