7.02.2008, Satu Mare
Fiind vacanţă îmi permit
să mă dedic acestei scrisori, să mă las purtat de litere, cuvinte şi propoziţii…
Motto: “După părerea mea,
oamenii sunt singurele fiinţe virtuale.
Construcţiile intelectuale care
îi conduc sunt virtuale.”
Florin Iaru
Primul război a fost războiul dintre generaţii. În
zorii umanităţii prima mamă homo sapiens i s-a plâns într-o seară la cină
primului tată, homo sapiens sapiens, că odraslele lui, nu le împărtăşesc
convingerile. Părinţii au luat act cu stupoare şi consternare despre aceste
ciudăţenii, nemaivăzute şi nemaiauzite. Nu erau oare ideile lor rodul
experienţei acumulate “într-o viaţă de om”, a trudei lor zilnice de a pune ordine în univers,
de a boteza lucruri, de a năşi fenomene?!
De mii de ani părinţii le
refuză copiilor argumentul simţurilor mai proaspete, atuul detaşării. În mod
legitim, a doua generaţie este împotriva tuturor regulilor negociate de
predecesori.
Necontaminaţi de
conveniente, de etichete şi coduri, în apogeul lor cognitiv, tinerii din toate
timpurile au refuzat să înveţe lumea de la părinţii lor, preferând să o redescopere
singuri.
Florin Iaru este ultimul
copil mare care a constatat asta: ”Existenţa lor (a oamenilor), realitatea în
care se complac sau pe care o domină, sunt virtuale. Relaţiile, iubirile, urile
- reveriile, obsesiile, credinţele - toate acestea au o irealitate marcantă.”
Hiper - obiectiv, deci
detaşat şi critic orice “lup tânăr” este la început un “observator neinerţial”.
Apoi devine contestatar ca orice detaliu inadecvat peisajului, iar în cele din
urmă abdică atunci când intră în haita convenţiilor, socializând. Căci cei mai
radicali tineri se fac cei mai conservatori şi mai îndărătnici bătrâni. Timpul
transformă argoul lor în limbă literară.
Naşterea unui copil pare a
fi o altă declaraţie de război pe care şi-o fac sieşi părinţii.
Simţindu-se neajutoraţi
părinţii au inventat şcoala - partenerul public al unei afaceri private.
Dacă toate acestea ar fi
adevărate, ar însemna desigur că v-aţi ales cea mai ingrată meserie posibilă,
doamna profesoară.
Detestăm să învăţăm limba română; deci învăţaţi-ne
să o reinventăm!
Aveţi o singură şansă; nu o rataţi: daţi zilnic în
mintea copiilor!
Vacanţă plăcută în
continuare şi sper că scrisoarea mea va fi printre cele mai interesante primite, aducând măcar un zâmbet scurt pe chip.
Cu respect,
Filip
Cristinescu
7.02.2008, Satu Mare
Stimată
doamnă profesoară,
După un semestru aş putea
spune că vom putea merge cu bine în continuare.
Deşi am fost de multe ori
necăjit că nu reuşeam să fiu la nivelul aşteptărilor mele, ca să nu le amintesc
pe ale dumneavoastră, mă pot declara un optimist deoarece ştiu că sunt doar un
discipol norocos sub îndrumarea unui profesor ce corectează prin definiţie.
Caietele mele sunt ornate
de specificaţiile dumneavoastră, care sunt mereu reale şi îndreptăţite.
Îmi era ruşine de ele şi
mult timp am crezut că nu pot fi mai bun. Apoi au intervenit şi momente care
prin strălucirea lor au estompat supărările mele şi mi-au arătat că aşa e
normal, eu doar trebuie să mă străduiesc să fiu tot mai bun. Am realizat că îmi
trebuia doar puţin noroc ca gândurile mele aşternute ordonat pe hârtie să
capteze interesul cui nici nu am gândit, în timp ce speram totuşi să fie aşa. A
fost momentul când cu greu am reuşit să stabilesc o punte firavă de legătură
între un elev obişnuit şi un profesor exigent.
Apoi mi-am dat seama că nu
suntem duşmani şi spre surprinderea mea ne-am acordat încredere reciproc,
descoperind cât de mult m-au întărit penalităţile dumneavoastră şi vă
mulţumesc pentru sprijinul acordat.
Chiar dacă nu sunt cel mai
bun, ştiu că e mare lucru totuşi să am puterea să încerc să fiu în fiecare zi
mai bun şi nu îmi e ruşine de eşecurile mele .
Acum încă este vacanţă şi
am şi eu mai mult timp pentru a putea răsfoi cărţi şi albume, uneori şi de un
pescuit. Vacanţă plăcută în continuare!
Cu respect,
Filip
Cristinescu
No comments:
Post a Comment