Anotimpurile adolescenţei

            Mă numesc Filip şi sunt un adolescent de cincisprezece ani .

            Dacă timpul cândva era împotriva mea, acum trecem prin viaţă împreună.

N-aş putea spune că uneori nu este un nesuferit deoarece suflă cu putere peste clipe care-şi iau imediat zborul şi lâncezeşte când nici nu gândeşti.

            Vara pe malul Mării Negre după ce a trecut furtuna, alegeam scoici pe plaja pustie. Studiam rămăşiţele vieţii zguduite de supărarea apelor. Plin de alge şi scoici, nisipul umed lăsa urmele paşilor mei pe ţărm până ce un val mai îndrăzneţ netezea tot.

            Căutam o butelie de sticlă cu un mesaj de dragoste, dar am găsit doar o sticlă de “Pinot Noir” din care la scoaterea dopului au mai curs câţiva stropi de licoare roşie. Nisipul le-a înghiţit fără a-şi schimba măcar puţin culoarea întunecată. Ţipătul păsărilor de mare şi zborul unui albatros foarte aproape de capul meu m-au făcut să uit pe moment de mesaje şi sirene şi să studiez depărtarea. În larg, undeva departe, era un vapor care, după scurt timp, se dizolvase îngroşând linia orizontului.

            Toamna începe şcoala. Colegi şi profesori noi. Încep grijile, emoţiile şi imensa necesitate, vitală chiar, de a nu suporta nici o îngrădire. Mereu nemulţumit şi uneori şi neînţeles de cei maturi, îmi trăiesc viaţa. Când mă studiez în oglindă, constat că privirea mea, lunecând pe luciul oglinzii, se lasă purtată de vise. Dacă ochii sunt “oglinda sufletului”, atunci eu, privindu-mă, zbor undeva, departe şi nu ţin cont de nici o lege, iar între lumea reală şi cea virtuală nu este hotar.

            Toate gândurile mele capătă contur şi timpul alături de mine desface ghemul anilor. Cunosc potecile şi locurile unde nu am fost niciodată şi spre surprinderea mea nu descopăr personaje ireale.

            Totul este format din lucruri palpabile şi toate curiozităţile mele devin banale, îşi găsesc soluţii spontane, întotdeauna simple şi la îndemâna oricui.

            După toamnă vine iarna: Crăciunul, Revelionul şi Anul Nou. Omul uneori reduce un interval lung de timp la câteva zile, minute sau secunde. Poate Cronos se ţine din nou de farse.

            Primăvara însemnă că lucrurile renasc, înseamnă viaţă şi începutul unui nou ciclu al anotimpurilor. Iar Cronos îşi continuă joaca dând bobârnace componentelor fascinante ale vremii: secunde, ore, zile, luni şi anotimpuri. Eu mă las în voia jocului său, suntem doar prieteni buni.

            Uit de toate întrebările la care nu ştiu să răspund. Uneori mă las purtat de briza mării, alteori mă compar cu un fulg de nea ce-şi ia avânt pornind din cer, dansează haotic şi lovindu-se de pământ devine doar o picătură de apă. Dacă-l descoperi în dansul său de cristal, vei fi fascinat şi nu-ţi vei da seama că admiri o simplă picătură de apă. Nu îţi trebuie experienţa adulţilor, ci doar să priveşti lucrurile simple.

            Uneori mă întreb unde este graniţa între lumea mea şi a celor maturi. Dacă atunci când adormeam la Crăciun simţind mirosul cozonacilor făcuţi de bunica, auzeam colindele unor colindători întârziaţi sau corul unor îngeri. În viaţa omului măcar o dată se iveşte curcubeul, dar nu întotdeauna este o scară spre Rai.

            Apoi Cronos strănută şi împrăştie gândurile mele.

            Zeii nu au putut fi îngrădiţi în joaca lor şi au creat omul, iar eu mă las furat de rândurile ce le aştern pe hârtie.

            Sunt la început de drum, un adolescent ce zâmbeşte la gândul că în faţa sa nu este o oglindă, ci o hârtie, iar hârtia nu reflecta gândurile omului.

            Mă uit la ceas şi deoarece însuşi Cronos aţipise uitând de mine, sunt convins că mă voi opri aici. Mâine am şcoală şi uneori este nevoie de foarte mult timp pentru a scrie ceva deosebit.

            Îl las pe Cronos să rânduiască cele legate de timp şi, dacă adorm, sunt sigur că mă las purtat din nou de vise prin toate anotimpurile adolescenţei mele.

                                                                                                          Autor: Cristinescu Filip

                                                                                                                     Satu Mare                                                                              

Scrisori catre profa

                             

                                                                                                    7.02.2008, Satu Mare                                                                   

                    Stimată doamnă profesoară,

         Fiind vacanţă îmi permit să mă dedic acestei scrisori, să mă las purtat de litere, cuvinte şi propoziţii…

Motto: “După părerea mea, oamenii sunt singurele fiinţe virtuale.                          

Construcţiile intelectuale care îi conduc sunt virtuale.”    

                                                                      Florin Iaru

                                                

            Primul război a fost războiul dintre generaţii. În zorii umanităţii prima mamă homo sapiens i s-a plâns într-o seară la cină primului tată, homo sapiens sapiens, că odraslele lui, nu le împărtăşesc convingerile. Părinţii au luat act cu stupoare şi consternare despre aceste ciudăţenii, nemaivăzute şi nemaiauzite. Nu erau oare ideile lor rodul experienţei acumulate “într-o viaţă de om”, a trudei lor zilnice de a pune ordine în univers, de a boteza lucruri, de a năşi fenomene?!

            De mii de ani părinţii le refuză copiilor argumentul simţurilor mai proaspete, atuul detaşării. În mod legitim, a doua generaţie este împotriva tuturor regulilor negociate de predecesori.

            Necontaminaţi de conveniente, de etichete şi coduri, în apogeul lor cognitiv, tinerii din toate timpurile au refuzat să înveţe lumea de la părinţii lor, preferând să o redescopere singuri.

            Florin Iaru este ultimul copil mare care a constatat asta: ”Existenţa lor (a oamenilor), realitatea în care se complac sau pe care o domină, sunt virtuale. Relaţiile, iubirile, urile - reveriile, obsesiile, credinţele - toate acestea au o irealitate marcantă.”

            Hiper - obiectiv, deci detaşat şi critic orice “lup tânăr” este la început un “observator neinerţial”. Apoi devine contestatar ca orice detaliu inadecvat peisajului, iar în cele din urmă abdică atunci când intră în haita convenţiilor, socializând. Căci cei mai radicali tineri se fac cei mai conservatori şi mai îndărătnici bătrâni. Timpul transformă argoul lor în limbă literară.

            Naşterea unui copil pare a fi o altă declaraţie de război pe care şi-o fac sieşi părinţii.

            Simţindu-se neajutoraţi părinţii au inventat şcoala - partenerul public al unei afaceri private.

            Dacă toate acestea ar fi adevărate, ar însemna desigur că v-aţi ales cea mai ingrată meserie posibilă, doamna profesoară.

Detestăm să învăţăm limba română; deci învăţaţi-ne să o reinventăm!

Aveţi o singură şansă; nu o rataţi: daţi zilnic în mintea copiilor!

        Vacanţă plăcută în continuare şi sper că scrisoarea mea va fi printre cele mai interesante primite, aducând măcar un zâmbet scurt pe chip.                                                                                

                                                                                                                   Cu respect,

                                                                                                               Filip Cristinescu

 7.02.2008, Satu Mare

                                                            Stimată doamnă profesoară,

            După un semestru aş putea spune că vom putea merge cu bine în continuare.

            Deşi am fost de multe ori necăjit că nu reuşeam să fiu la nivelul aşteptărilor mele, ca să nu le amintesc pe ale dumneavoastră, mă pot declara un optimist deoarece ştiu că sunt doar un discipol norocos sub îndrumarea unui profesor ce corectează prin definiţie.

            Caietele mele sunt ornate de specificaţiile dumneavoastră, care sunt mereu reale şi îndreptăţite.

            Îmi era ruşine de ele şi mult timp am crezut că nu pot fi mai bun. Apoi au intervenit şi momente care prin strălucirea lor au estompat supărările mele şi mi-au arătat că aşa e normal, eu doar trebuie să mă străduiesc să fiu tot mai bun. Am realizat că îmi trebuia doar puţin noroc ca gândurile mele aşternute ordonat pe hârtie să capteze interesul cui nici nu am gândit, în timp ce speram totuşi să fie aşa. A fost momentul când cu greu am reuşit să stabilesc o punte firavă de legătură între un elev obişnuit şi un profesor exigent.

            Apoi mi-am dat seama că nu suntem duşmani şi spre surprinderea mea ne-am acordat încredere reciproc,

descoperind cât de mult m-au întărit penalităţile dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru sprijinul acordat.

            Chiar dacă nu sunt cel mai bun, ştiu că e mare lucru totuşi să am puterea să încerc să fiu în fiecare zi mai bun şi nu îmi e ruşine de eşecurile mele .

            Acum încă este vacanţă şi am şi eu mai mult timp pentru a putea răsfoi cărţi şi albume, uneori şi de un pescuit. Vacanţă plăcută în continuare!  

                                                                                                Cu respect,

                                                                                                                Filip Cristinescu 

Chance 4 all

                                             

                                                                    Motto: „Pot domnule să vă ofer serviciile mele,

                                                                                fără riscul de a vă stânjeni ?”

                                                                                                  Albert Camus - „Căderea”  

Ca orice teenager, sunt o istorie care se inventează zilnic pe  sine.

În clipele în care scriu, pot părea chiar cronicarul acestei istorii, dar nu-mi cereţi să fiu  şi „nostradamusul” ei.

Pentru asta mi-ar trebui certitudini, dar deocamdată colecţionez îndoieli. Cum n-am pregetat să mă nasc, cum n-am refuzat să mai cresc, nu voi ezita niciodată să descopăr lumea a cărei parte sunt. Şi nu mă voi sfii să-mi negociez cu ea amintirea.

Promit să nu mai chiulesc de la lecţiile de socializare; să continui să exersez alchimia bucuriei şi a tristeţii, să port o cruce pe măsura umerilor mei. Pentru că din nefericire încă mai învăţ din greşeli.

Altfel, nu sunt decât un malac gentil şi bonom. Un prieten bun şi statornic, dar uşor de pierdut. Un taur cu ascendenţa în fecioară. Un comunitar european mai degrabă român. Prestidigitatorul unui circ ambulant pe drumul inocenţei ajuns la răscruce. Nostalgic al unor amintiri viitoare, scriu versuri inegale în dezlânate poeme. Viciul scrisului, la vârsta la care neputând să fiu acuarelă şi nici ulei pe pânză, sunt numai un colaj dadaist.

Sunt mustul dintre struguri şi vin. Şi cum altfel ar putea fi un adolescent el însuşi, dacă în fiecare secundă are câte ceva de aruncat peste bord din nacelă…

Sincery yours, sunt volumul meu de debut  „Poeme între coperţi de proză” - astăzi un modest  „cuvânt înainte” al cărţii de mâine.

Am învăţat că sunt lucruri pe care le poţi vedea doar cu ochii închişi, dar şi că poţi visa în starea de veghe. Mai ştiu din ziare şi de la televizor că răspunsul de zece la întrebarea:  „Ce vrei să te faci când vei fi mare? ”, este în România de astăzi unul singur: „Şmecher!”.

Din şmecherie mă lupt cu ficţiunea care tinde să îmi devină reflex necondiţionat şi de fraier ce sunt nu vreau să devin: politician, manelist, băiat de bani gata, fotbalist sau finanţator.

Aşa că totul este încă posibil!

E posibil de pildă să daţi toţi K1 în mintea copiilor.

E posibil să mă trezesc într-o bună dimineaţă şi să-mi dau seama că am visat în engleză americană sau dimpotrivă că profesorii mei au reînvăţat să zâmbească, în ziua în care li s-au acordat sporurile salariale promise în campania electorală.