În anticariatul manuscriselor furate de vânt, unde
din când în când îl mai ajut pe tata să vândă mărţişoare (pe care bunica le-a
tot primit şpagă în calitate de profesoară de româneşte, caligrafie şi altruism,
la un liceu de fete, undeva la periferia memoriei), coliţe vechi, înţelepciuni
orientale, bilete de papagal niciodată extrase, nostalgii îngrămădite pe un bob
de orez, viniluri cu Beatles, intră alaltăieri un cocoşat. Mirosea la greu a
găinaţ şi uitare.
- Poezie aveţi?
- Antume, postume, inedite şi câteva semieşecuri…
În stânga: Panegiricul lui August scris în limba geţilor de Ovidiu, apoi ultima
scrisoare către maică-sa Profira pe care într-o seară alunecoasă de decembrie
Labiş se grăbea să o ducă la poştă, haiku-uri cu paternitate incertă, a
douăsprezecea elegie, dedicată mesenilor scrisă prin optzeci şi trei de Nichita
pe spatele notei de plată, ceva Rilke, în dreapta Esenin şi Poe…Poe-ziile mele,
le păstrăm mototolite frumos, chiar aici în coşul de sub masă…
- Proză ?
- Ce v-ar interesa?
-
Jurnal personal!
- Nu ţinem, regretăm!
- Păcat, mare păcat, a
spus enigmatic. Şi epuizat începu să se clatine.
L-am făcut cu greu să se
aşeze, i-am turnat un pahar cu apă minerală. A tăcut o vreme, privind imobil
nicăieri, apoi aproape imperceptibil zise absent:
- Jurnalul e tot ce rămâne. Povestind cu alţii şi
altora, în auzul celor ce vor să asculte, nu vorbi niciodată cuvintele tale.
Dacă te surprinzi vorbind de faţă cu alţii, fă bine şi nu te-asculta, încearcă
de nu te-nţelege şi mai ales niciodată, dar niciodată, nu-ţi da crezare!
Altora vorbind, vorbeşte cuvintele altora. Cu cât zici mai multe, cu atât
mai puţin vor pune la inimă. Ce le spui lor, înseamnă (aproape) nimic pentru
tine, deşi ai putea mirat să constaţi într-o zi că neintenţionat ai emis chiar
literatură. Mă rog, textualism, căci de vreo sută de ani încoace, s-a spus din
nou totul şi în toate formele zicerii, de vreo sută de ani toate iubirile lor
se numesc din nou Beatrice… Retorica păcăleşte numai urechile altora…Ai grijă
nu te minţi captându-ţi bunăvoinţa înaintea discursului. Cuvintele tale sunt
ale tale numai când le auzi numai tu, prea însingurat când îţi vorbeşti ţie. De
tăcut, taci numai cu cuvintele tale, în faţa oglinzii. În biserică poţi tăcea
liniştit cu cuvintele popii.
Jurnalul e testamentul celui ce insistă să se
moştenească pe sine şi care cu limbă de moarte va scrie: „Însingurarea,
tristeţea, bolile, viciile şi regretele, iubirile nemărturisite şi eşecurile,
iubirile neîmpărtăşite şi datoriile la cărţi, fie şi de-acolo-n colo, numai şi
numai ale mele; tot ceea ce creştineşte nu se cuvine să le laşi altora”.
E tot ce-i rămâne omului,
jurnalul său intim! Restul rezidual, poate fi numai opera lui şi moştenirea
altora, adică a noastră.
Dacă ar fi scris un
jurnal, aş fi fost mai puţin filosof, iar voi toţi aţi vorbi de mult necuvinte…
Dar El, pezevenchiul nu a ţinut jurnal personal!...
M-am bucurat când a tăcut
din senin, cum din senin s-a pornit să vorbească. O mie de întrebări îmi umblau
de-a valma prin cap. Mai ales cine a fost El, aş fi vrut să-l întreb. Nu
înţelesesem pe atunci că halucinând din pricina epuizării, el a fost convins că
vorbise singur, cu sinele. Nici că eu nevinovat impostor îl ascultasem chiar pe
el, cel din cuvintele lui…
În clipa următoare s-a
prăbuşit, însă pe duşumea, inexpresiv privind nicăieri-pretutindeni…Bocancii
enormi înnobilaţi de noroiul de pe drumul întoarcerii… Mantaua desfăcută în
cădere lăsa să se ghicească de sub braţul inert , vârful unui lucru ciudat ,
semănând cu măturica din pene de gâscă cu care bunica strângea firimiturile de
pe masă.
Am dat fuga în spate. Am
sunat la salvare, reinventând ordinea numerelor: unu, unu, doi… Am dictat
adresa. Le-am spus: „ Cineva a făcut un infarct!“.
Când m-am întors era frig, flacăra lumânărilor clipea
enervant; uşa
în lături… Cocoşatul nicăieri! Nimeni pe stradă numai amurgul tăios-irizat ca o
lamă de ras. Când deodată începu să
ningă uşor…
Mi-am revenit târziu din
mirare. Aveam în faţă un caiet. Pe prima pagină se pare că notasem, cândva:
„Vineri,
15 februarie 2008
M-a vizitat îngerul lui Nichita. Îngerul dezertor şi
sordid al Stănescului. Chip fără chip, mistuit de universala melancolie, de o
neţărmurită tristeţe, moştenite de la poet dimpreună cu o pereche de bocanci de
infanterist şi o manta kaki. Îngerul ca şi poetul; poetul
ca şi soldatul: praf şi pulbere viaţa lor
personală!...
Trebuie că, exasperat de durere, după moartea poetului, a
bătut lumea în lung şi în lat, în căutarea uitării de sine. Epuizat, s-a
prăbuşit din cer, într-un sat din Columbia. Absenţi la lecţia despre înger,
oameni fără sentimentul sacralităţii, încremeniţi în contemplarea uriaşelor
aripi, înţelepţii locali l-au catalogat drept pasăre şi l-au închis în coteţ
printre raţe, găini şi curcani…
Adevăr vă spun vouă: pe deasupra oraşului a trecut în
zbor îngerul cel fără de poet. Se scutură încă, arar, peste noi, fulgi grei din
aripile lui jerpelite...”
P.S. A doua zi, am realizat că ratasem chiar prima
însemnare din jurnal, scriind-o cu cuvintele voastre. Aşa că, despre
însemnările zilelor ce au urmat, iată-mă preferând să tac, ca un pezevenchi.
No comments:
Post a Comment